Skip to main content

Gânduri despre Mihai Șora


Ilustrație realizată de Paul Ryding pentru POLITICO

Îmi este imposibil să nu mă gândesc la biblioteca bunicului meu. O bibliotecă plină de cărți, care mai mici, care mai mari, în orice caz de toate culorile, țipătoare chiar și cu un miros puternic de hârtie veche; cu un carton pe ele care, puțin mai tare îndoit, precis se dezlipește din cotorul cărții. Acele cărți care cu greu au scăpat nesemnate de vreun cititor, fie sublinieri, fie transmițând urări bune pe copertă pentru cineva drag, o semnătură și o dată anume dintr-un an îndepărtat.


De asemenea îmi este imposibil să nu îmi aduc aminte de cărțile infectate de propaganda comunistă cu tot felul de cuvinte odioase și pseudo-înălțătoare la adresa lui Ceaușescu, ori a regimului. Țin minte și acum o carte redactată prin anii `70 despre poporul iranian, prezentați din oficiu ca fiind net inferiori național-socialismului românesc. Și de ar fi fost singura astfel de carte ...

Însă, trecând mai departe cu privirea prin raftul bunicului, am găsit nenumărate opere de valoare internațională cum ar fi Shakespeare, Goethe, Dante Alighieri și câte și mai câte! Din biblioteca lui am citit Contractul Social scris de Rousseau când eram încă student la facultatea de științe politice. De al el am „ciupit” cartea lui Plutarh, Vieți Paralele, în care erau prezentate bibliografiile lui Caesar și Alexandru cel Mare.

Și nu a fost doar bunicul meu, ci au fost mulți în aceeași situație. Pentru că pe vremea aceea, cărțile erau ieftine și accesibile. La urma urmei, pe ce puteai să dai banii când bunurile – mai ales cele de bază – lipseau cu desăvârșire? Întrebați-vă părinții, unchii, mătușile ce făceau când erau mici și plecau la țară, în „surghiun” (însemnând exil, deportare). Întrebați-i ce făceau în adolescență și mulți dintre ei vă vor spune, cu mare drag, cum citeau cărțile scrise de Alexandre Dumas sau de Mark Twain.

„Cum a fost așa ceva posibil, bunicule, pe vremea lui Ceaușescu?” l-am întrebat după ce am citit și am dat examene despre regimurile totalitare din Europa, politică și societate în Europa sec. XX, dar mai ales, după ce am studiat arhivele CNSAS și am avut „partea mea” de orori față de regim. Cum a fost posibilă o astfel de scurgere în sânul regimului socialist? Și mi-a spus un singur nume: Șora. El a fost cel ce a permis reintroducerea patrimoniului cultural internațional în România. Pentru mine a fost o chestiune de neconceput!

Până la ora actuală, n-am mai auzit de vreo altă formă mai discretă și mai măreață de rezistență împotriva regimului. Căci vorbim despre rezistența minții, despre refugiul psihologic pe care, în sfârșit, românii și-l puteau permite, la discreție, pe bani puțini. Dar nu numai ei, cât și generațiile care au urmat și care au suferit și mai mult în anii `80.

„N-au avut ce să mănânce, stăteau pe frig, da’ măcar aveau să citească” s-ar gândi unii ... dar pentru un popor codaș la citit cărți, sincer m-ar surprinde dacă ar fi capabil să gândească și altceva. În orice caz, de se mai vaită cineva că nu (mai) avem cultură, să stea nițel și să cugete. Poate așa va realiza paradoxul hidos pe care îl reprezintă spiritul românesc și la 30 de ani de la revoluție.

PS: nimeni, până acum, nu l-a acuzat pe Mihai Șora de colaborare cu Securitatea, ori ca făcând parte din regimul totalitar. Sau făcând parte din epurările lui Dej, Pauker și compania. Mai mult decât atât, în „Jurnal de la Păltiniș”, Noica îl menționează ca având un „suflet pur”.
PPS: lecturi suplimentare, pentru doritori: aici și aici.
PPPS: recomand și apariția lui de la emisiunea Profesioniștii din urmă cu ceva timp: aici.

Comments

Popular posts from this blog

De-ar fi fost România monarhie, ar fi fost mai bine?

                 Fac un exercițiu de imaginație. Chiar încerc să mă gândesc la România dacă ar fi revenit la monarhie imediat după revoluție ... Ar fi fost mai bine, ar fi fost mai rău sau ar fi fost tot pe acolo?
                Indiferent dacă ești monarhist sau capitalist, cinstit este să recunoști legitimitatea monarhiei imediat după revoluție, căci aceasta ar fi trebuit să fie forma noastră de guvernământ. Eu unul nu sunt monarhist nici cât negru sub unghii. Prefer republica și un președinte la putere de care mai poți scăpa după cinci ani.
                Mihai, însă, mi-a plăcut ca persoană și mi s-a părut un model pentru țara noastră și da, cred că el ar fi fost prielnic pentru destinul țării, dar nu știu ce aș putea spune despre ceilalți membri ai casei regale. Cumva, un șir al evenimentelor ...

Două cuvinte: Peaky (fucking) Blinders

Droguri, armament, muniție, mașină de scris automată și, mai ales, telefoane vintage. Mai adaugi accentul bloody British (adică și Irish), pasiunea pentru cursele de cai, povești despre țigani și ai tot ce trebuie. În două cuvinte, treacă trei: Peaky (fucking) Blinders!
Fratele mai mic, mai sărac și mai european al cunoscutului Boardwalk Empire realizat de HBO a reușit să rupă gura târgului, întâi discret, apoi ceva mai insistent, dat fiind că a fost luat de către BBC în primire, decizie care aparent i-a prelungit durata de viață.
Din perspectiva plotului nu te aștepta să găsești originalitatea la ea acasă, asta pentru că nu el este valoros, cât modul în care este transmis pe ecran. Avem de-aface cu gangsteri din Birmingham-ul post război, mai precis anul 1919. Unul singur este Thomas Shelby, a cărui ambiție îl urcă pe cele mai neașteptate culmi. Pornind ca bișnițar, trece prin afaceri de contrabandă, parteneriate nu prea ortodoxe cu autoritățile statului, colaborări cu alți gangsteri …

Kevin Spacey e la fel ca Barack Obama. Adică out.

Măcar așa se va încheia agonia în care a fost băgat serialul House of Cards, unul din cele mai produse Netflix.
De ce agonie?